Hei, mă numesc Ana Maria Radu…
Știu, te astepti sa vezi titulaturile că sunt terapeut, coach, mamă, soție… dar hai să fim sincere: înainte de toate etichetele, sunt o femeie pasionată de ideea de Acasă. Nu acasă fizic, ci acasă în mine.
Mai bine de 10 ani am studiat cum funcționează mintea și subconștientul. Misiunea mea de azi e să te ajut pe tine să-ți transformi viața, împrietenind mintea cu sufletul. Lucrăm direct pe traumele și credințele alea enervante care te țin blocată în loc.
De la Femeia care funcționa “Perfect”…
Multă vreme, am fost doar „un cap care performează”. Am dezvoltat o latură masculină super puternică: controlam, analizam, luam decizii din logică. Pe scurt, eram performantă, dar complet deconectată de mine.
Am lucrat 15 ani în corporații. Livram, eram eficientă, dar nu mai știam cum să fiu conținătoare pentru mine. Energia mea era mereu afară, în control, în a demonstra. Am trăit în condiționări și am respins femininul, crezând că doar prin control sunt în siguranță.
Am simțit pe pielea mea: cât timp am lucrat doar din cap, am câștigat mai puțin. Abia când am permis să primesc și să simt a început abundența să curgă ușor.
…La Femeia care Își Regăsește Acasă
Poate că te regăsești în criza asta identitară, în sentimentul că ești între lumi.„Nu știam cine sunt, nu mă simțeam de nicăieri. Tăcerea a devenit armura mea.”
Pentru mine, a început devreme. La 13 ani, am fost mutată brusc din București la sat. A fost o ruptura in care eu eram copilul „prea bun” care funcționa pe pilot automat, dar care nu știa să ceară.
Dorința mea de a-i ajuta pe copiii „invizibili” ai sistemului m-a dus inițial la facultatea de Limbi Străine. Deși nu sunt de etnie, acea experiență a fost un salt de conștiință. Am înțeles marginalizarea și criza identitară din interior. Nu am devenit profesoară, dar nu m-am îndepărtat de visul meu, îl trăiesc zi de zi, sub o altă formă.
Am încercat să mă vindec singură prin cărți, dar cutremurul a venit când am devenit mamă, în 2016. Aia a fost trezirea. Am realizat că, din dorința de a-l proteja pe el să nu simtă ce am simțit eu, renunțasem complet la mine.Când mi-am dat demisia din corporație, tranziția a fost fizic grea. La propriu. Am vomitat. Ani de zile de presiune acumulată.
Am renunțat la statutul de angajat și la siguranța financiară pentru că nu mai puteam amâna. A fost o decizie asumată total: să las în urmă confortul jobului corporatist și să iau partea de terapie în piept, nu ca un hobby ca pana atunci, ci ca menire.
